Din tainele dealului: o dimineață cu bunelul Gheorghe

Luna încă strălucea pe cer când bunelul Gheorghe mă trezi. "Scoală, măi băiete, că ne-apucă soarele pe deal." Mirosea a pământ jilav și a toamnă proaspătă. Mi-am tras repede căciula pe cap și am ieșit în ogradă, unde bunelul pregătise deja roaba cu sacii goi în ea.

Cocoșii abia începuseră să cânte, iar cățeii din ogrăzi ne lătrau somnoroși. Roaba hodorogea pe ulița satului, săltând peste pietrele drumului și făcând un tărăboi de trezea și morții. Eu o împingeam cu dibăcie, ocolind gropile apărute în cale.

Ne-am oprit la fântâna de pe marginea drumului, a scos o găleată de apă și mi-a întins-o: "Bea, că azi avem multă treabă. Apa asta are putere în ea, nu-i ca cea de la robinet." Am băut cu sete - apa era rece și dulce, cu gust de piatră curată.

Când am ajuns pe deal, am înlemnit. Câmpul părea nesfârșit, plin de tulpini uscate de fasole și bostani mari și portocalii. "Bunele, dar astea toate trebuie să le strângem azi?"

"Nu te speria așa, că nu dau turcii", râse el. "Uite cum facem: întâi alegem fasolea coaptă. O vezi? E gălbuie, păstăile sunt uscate bine. Pe-astea le smulgi cu grijă și le pui în snopi."

M-a învățat cum să pun snopii, cum să-i car la capătul rândului fără să scutur boabele. "Când eram de vârsta ta", zicea el, "tata mă punea să număr boabele căzute. Pentru fiecare bob pierdut, îmi dădea un bobârnac după ceafă."

Munceam fără oprire, doar din când în când mai îndreptam spatele sau mai beam câte o gură de apă. Bunelul avea povești pentru orice: cum a fost prima lui zi la cules, cum l-a învățat tatăl lui să aleagă semințele bune, cum să ghicești vremea după norii de pe cer.

"Vezi norii ăia mici și pufoși? Când îi vezi așa dimineața, știi că ziua va fi bună de lucru. Dar când sunt negri și bulbucați, mai bine stai acasă."

Pentru bostani avea altă filozofie: "Îi iei în brațe ca pe copii mici. Îi întorci ușurel și-i asculți cum sună. Dacă-s copți, au sunet înfundat. Dacă nu, îi lași să mai stea la soare."

Pe la amiază, când soarele se ridicase sus, aveam deja șapte saci plini. Bunelul m-a învățat cum să strâng capătul sacului într-un fel al lui, răsucindu-l și legându-l strâns cu șpagat, să nu se desfacă pe drum.

Drumul de întoarcere a fost mai greu. Roaba, încărcată cu sacii plini, mergea anevoie pe ulița satului. Bunelul împingea din spate, iar eu trăgeam din față când ajungeam la vreo urcare. Din când în când, mai ieșea câte un om la poartă. "Spor la treaba!", "Doamne ajută!" striga câte unul. Bunelul doar dădea din cap mulțumit, iar roaba scârțâia mai departe pe ulița colbăită.

Bunica ne aștepta în prag cu plăcinte calde și zâmbet și mai cald. Pentru bunel avea un pahar de vin roșu, pentru mine - compot de vișine...

"Ei, cum a fost prima zi la cules?", a întrebat bunica, în timp ce își ștergea mâinile de șorț.

"A fost harnic băiatul", răspunse bunelul în locul meu. "A învățat repede și n-a bodogănit deloc. Se vede că-i nepotul meu!!!"

Seara, întins în pat, simțeam palmele zgâriate de tulpinile uscate ale fasolei. Pielea era aspră și roșie, cu mici tăieturi de la păstăi. Dar nu mă plângeam. Eram mândru - nu doar pentru sacii plini din ogradă, ci pentru toate învățăturile primite. Bunelul mă învățase mai mult decât să culeg fasole - mă învățase despre răbdare, despre munca făcută cu rost și despre bucuria lucrului bine făcut.

"Mâine mergem iar?", l-am întrebat când mi-a dat noapte bună.

"Mergem, măi băiete, mergem. Că mai sunt multe de făcut și toamna-i scurtă."

Photo de Luba Ertel sur Unsplash

Fii mereu cu un pas înainte! Abonează-te la pagina noastră de Facebook.